Siamo alla settima domenica dopo Pasqua leggiamo la lettera mandata dai nostri vescovi:
Cari fedeli,
Oggi tutta la giusta comunità cristiana celebra la discesa dello Spirito Santo e la fondazione della Chiesa. Dopo l’Ascensione, l’evangelista Luca racconta che gli apostoli si riunirono nel Cenàcolo, in quella che lui chiama “la stanza superiore” (At 1,13), che scelsero Mattia al posto di Giuda, che aveva tradito Gesù (At 1,26), e che tutti “stavano in preghiera con le donne e Maria, la madre di Gesù, e i suoi fratelli”. (At 1,14) Questa descrizione è importante per noi. Possiamo facilmente dedurre che quando l’evangelista Luca scrive dello discesa dello Spirito Santo, lo stesso gruppo “era tutto riunito in un luogo” (At 2,1).
Lo Spirito Santo scese “sotto forma di lingue di fuoco” (At 2,3) sui dodici apostoli, che sarebbero diventati i discepoli privilegiati del Vangelo. Si riversò anche su tutto il gruppo: “ed essi furono tutti pieni di Spirito Santo e cominciarono a parlare con altre lingue, come lo Spirito dava loro la parola” (At 2,4). Pertanto, la missione di predicare il Vangelo è una missione specifica del cosiddetto clero ordinato, cioè dei vescovi e dei sacerdoti, ma questa responsabilità è, in qualche modo, anche sulle spalle di tutti i battezzati. Tutti i presenti a Gerusalemme a Pentecoste, guidati dalla Madre di Dio, dalle donne miròfore, cioè portatrici di mirra, e dai numerosi fratelli riuniti, divennero messaggeri della verità del Vangelo di Gesù Cristo. Questo messaggio è confermato da San Paolo, che usa l’immagine del corpo per mostrare che ogni membro ha il suo posto e che ognuno riceve il dono dello Spirito Santo per il bene di tutti (1 Cor 12, 4-31).
L’opera dello Spirito Santo è stata rivolta fin dall’inizio a tutte le nazioni, tra le quali la parola del Vangelo si diffonde senza limiti, come dice lo stesso Salvatore (Matteo 28:19), fino agli estremi confini della terra, portando perdono e guarigione a tutti coloro che lo accolgono, rendendo manifesta la grande misericordia del Padre celeste.
Ma l’opera dello Spirito Santo si estende anche a coloro che sono all’interno della Chiesa, i battezzati, portatori nel mondo dell’opera dello Spirito che abita in loro. Il battezzato vede e sente una potenza e un’audacia che non vengono da sé. Ogni cristiano battezzato è condotto dallo Spirito Santo in un’esperienza unica di comunione con Cristo risorto dai morti. D’ora in poi, non potrà fare a meno di condividere con gli altri questa ricchezza interiore, che dà senso alla vita.
L’azione dello Spirito si è manifestata con forza il giorno di Pentecoste ed è proseguita nei secoli, arrivando fino a noi. I Dodici Apostoli passarono da discepoli impauriti e timorosi a predicatori appassionati. Predicavano, in tempo e fuori tempo, che Gesù, che era stato crocifisso, era risorto, che era l’atteso, che Dio lo aveva chiamato Signore, per dare la vita a tutti coloro che sarebbero venuti a lui e lo avrebbero accolto con fede e sincero pentimento – “non possiamo non parlare di ciò che abbiamo visto e udito” (At 4,20), dissero al Sinedrio. Allo stesso modo, gli altri discepoli si riunirono, misero tutto in comune, si sostennero a vicenda, testimoniando una vita trasformata dall’amore guaritore di Dio (At 2,41-47).
Allo stesso modo, non possiamo non vedere l’opera dello Spirito Santo manifestarsi nel mondo e nella Chiesa. Con tutte le difficoltà che affrontiamo nella nostra epoca, sia per i più anziani che per i più giovani, abbiamo la convinzione che il Signore è al comando della nave e non ci abbandona, conducendoci tutti alla riva pacifica del Regno dei Cieli.
Che la grazia dello Spirito Santo, inviato al mondo dal Figlio di Dio, salito corporalmente al cielo, come Consolatore e Guida di ogni verità (In. 16:13), sia riversata su tutti noi in abbondanza, per il rinnovamento della vita e la nostra salvezza!
Vostro vescovo e pastore, desiderandovi di ogni bene e salvezza,
† Metropolita Josif
del Metropolitanato ortodosso rumeno dell’Europa occidentale e meridionale
++++++++++++++++++++++++++
Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși,
Astăzi toată obștea creștinească cea dreptslăvitoare prăznuiește pogorârea Sfântului Duh și întemeierea Bisericii. După Înălțare, Sfântul Evanghelist Luca spune că apostolii s-au întâlnit în ceea ce el numește „încăperea de sus” (Fapte 1, 13), că l-au ales pe Matia în locul lui Iuda care L-a trădat pe Iisus (Fapte 1, 26) și că toți „stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus, și cu frații Lui”. (Fapte 1, 14). Este importantă pentru noi această descriere. Putem deduce cu ușurință că, atunci când Sfântul Evanghelist Luca scrie despre Pogorârea Duhului Sfânt, același grup „erau toți împreună în același loc” (Fapte 2, 1).
Duhul Sfânt S-a pogorât „în chip de limbi de foc” (Fapte 2, 3) peste cei doisprezece apostoli, care vor deveni solii privilegiați ai Evangheliei. El S-a revărsat și asupra întregului grup – „și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 4). Prin urmare, misiunea de propovăduire a Evangheliei este o misiune specifică clerului hirotonit, episcopilor și preoților, dar această responsabilitate este, într-un anume fel, și pe umerii tuturor celor botezați. Toți cei prezenți la Ierusalim la Cincizecime, în frunte cu Maica Domnului, femeile mironosițe și mulți frați adunați acolo au devenit mesagerii adevărului Evangheliei Domnului Iisus Hristos. Acest mesaj este confirmat de Sfântul Apostol Pavel, care folosește imaginea trupului pentru a arăta că fiecare mădular își are locul lui și că fiecare primește darul Duhului Sfânt pentru binele tuturor (1 Cor. 12, 4-31).
Lucrarea Duhului Sfânt a fost îndreptată de la început înspre toate neamurile, în mijlocul cărora cuvântul Evangheliei se răspândește fără limite, după cum spune Mântuitorul Însuși (Matei 28, 19), până la marginile pământului, aducând tuturor celor care Îl primesc iertare și vindecare, făcându-se vădită mila cea mare a Părintelui ceresc.
Dar lucrarea Duhului Sfânt se îndreaptă și spre cei din interiorul Bisericii, cei botezați, purtători în lume ai lucrării Duhului care sălășluiește în ei. Persoana botezată vede și simte o putere și o îndrăzneală care nu vin de la sine. Fiecare creștin botezat este călăuzit de Duhul Sfânt spre o experiență unică de părtășie cu Hristos Cel Înviat din morți. De acum înainte, el nu poate să nu împărtășească și altora această bogăție lăuntrică, care dă sens vieții.
Acțiunea Duhului s-a manifestat cu putere în ziua Cincizecimii și a continuat în veacurile următoare, ajungând până la noi. Cei doisprezece apostoli au trecut de la starea de ucenici înspăimântați și înfricoșați, la starea de predicatori înflăcărați. Ei au propovăduit, cu timp și fără de timp, că Iisus, Cel care fusese răstignit, a înviat, că El este Cel așteptat, că Dumnezeu L-a numit Domn, pentru a da viață tuturor celor care se vor apropia de El și Îl vor primi cu credință și pocăință sinceră – „noi nu putem să nu vorbim de cele ce am văzut și am auzit” (Fapte 4, 20), au spus ei în fața sinedriului. La fel și ceilalți ucenici s-au adunat, au pus totul în comun, s-au sprijinit unul pe celălalt, dând mărturie despre o viață transformată de iubirea tămăduitoare a lui Dumnezeu (Fapte 2, 41-47).
În același chip nici noi nu putem să nu vedem lucrarea Duhului Sfânt manifestată în lume și în Biserică. Cu toate dificultățile pe care le întâmpinăm în epoca noastră, și cei mai în vârsta și cei mai tineri, avem convingerea că Domnul este la cârma corabiei și nu ne abandonează, ducându-ne pe toți la limanul liniștit al Împărăției Cerurilor.
